fbpx

31 august 21

Căutând credința de dinainte

CĂUTÂND CREDINȚA DE DINAINTE DE CREDINȚĂ

de Luminița Aldea

 

(prima parte)


     Domnul Radu Sărăndan mi-a scris într-o zi un mesaj pe mess, în care îmi cerea romanul ACASĂ. Era interesat în mod special de partea de povești din străbuni din el. Mi-a spus că va ajunge în curând în zona mea și ar vrea să întâlnească oameni, ce încă mai știu poveștile, oameni ce vindecă, oameni că încă mai practică „magia”.

     I-am explicat că eu am scris despre asemenea povești auzite de la tata, de la bunici sau de la alți bătrâni din satele din jur, dar că nu cunosc niciun om, care să mai știe învățăturile străvechi rămase ascunse prin cotloane de munți, la oameni izolați.

     M-am gândit mult, am întrebat, dar nu am aflat de niciun om care să îi spună povești musafirului meu interesat de taine ale unei lumi apuse. Știam că era un bătrân la Găinești, moșul Gherman, ce vindea plante și știa leacuri străvechi, dar m-am interesat și am aflat că a murit și nu a lăsat nimănui învățătura lui. M-am interesat și dacă mai trăiesc o bătrână din Pâraie, una din Baia și una din Bogdănești, ce cândva mi-au spus povești cu vrăji de dragoste și eu le-am scris în romanul ACASĂ. Toate erau moarte. Oricât mă gândeam și oricât căutam nu găseam pe nimeni în care să mai fie vii poveștile.

     Telefonic discutam cu domnul Sărăndan și el îmi spunea că este în căutarea științei „solomonarilor”, a celor ce au puterea de a alunga grindina și chema norii, tămăduiau boli, că este interesat de partea benefică a acestor practici și vrea să afle dacă mai există astfel de oameni. I-am povestit puțin despre poveștile puse în ACASĂ, de moșul Dâmbu de la Dorna, pe care îl cunoscuse tata prin anii 50, înainte de a pleca în armată, când era un flăcău, și când a stat pentru o vară pe munți cu el și a văzut cum știe să alunge ploile și cum lega gura la lup. Cred că acel om era un solomonar, cum caută domnul Sărăndan, după ce analizez mai bine tot ce povestea tata despre el. I-am spus și de alte povești miraculoase din roman, dar i-am explicat clar că nu cred că mai există magii altui timp.

     A rămas totuși să vină în zonă, să cutreiere pe munți, să întâlnească oameni și povești.

     În așteptarea lui mi-am amintit niște povești, la care nu mă gândisem deloc. Le știam, dar nu le-am dat nicio importanță. Erau poveștile altei generații de oameni, a altui timp și a altei realități… Doamne, ce aproape am fost de poveste și nici nu am știut! Și ea a murit lângă mine fără ca eu să întreb, să caut, să aflu, să înțeleg…

     Ca un cântec din altă lume, mi-am amintit că auzisem că bunica soacră-mi știa să descânte. Nu, soacră-mea nu mi-a spus, dar știam de la alte bătrâne din sat. Tanti Coca, o femeie la care am ținut mult și care a murit anul acesta, înainte de Paște, vorbea tare frumos despre doftoroaia aceea bătrână, mătușa Paraschiva, la care a dus-o mama ei când era copchilă, că îi apăruse o gâlmă mare pe corp și creștea văzând cu ochii. Maică-sa era convinsă că i s-a aruncat ceva, sau a călcat în ceva spurcat, sau i s-a făcut cu lucru rău și îi poate trece, doar dacă merge la o babă ce știe să dezlege. Închid ochii și mă forțez să îmi amintesc cum spunea tanti Coca că a descântat-o bătrâna aceea. Nu îmi amintesc multe cuvinte. Doar câteva:


Bubă de zi,

bubă de noapte,

bubă de ciumă,

bubă de nori,

bubă de la cel rău…

Nu te întinde,

nu cuprinde.

Eu te trag.

Tu să te retragi.

Să ieși de la Coca!”


     Știu că am întrebat-o pe tanti, dacă nu i-a fost frică. Mi-a spus că nu și că baba Paraschiva era tare bună și a ajutat mulți oameni. Toți din sat mergeau la ea și cereau ajutor, când îi lovea vreun rău necurat. A mai spus că se închina Maicii Domnului la sfârșitul descântului, dar că nu își mai amintește cum zicea, că o stropea cu un buchet de busuioc muiat în agheazmă, dar că avea în mână și un cuțit când rostea descântul, cu care parcă tăia un rău invizibil.

     Deci înțeleg acum că bătrâna știa moștenită din străbuni sau furată – că descântul nu se dă niciodată, ci se fură cuvintele de la cea care îl rostește – taina precreștină a vindecării prin cuvânt și în timp, trecând din generație în generație au altoit pe vechea învățătură și creștinismul, și apa neîncepută a devenit agheazmă, și lângă cuțit sau alt obiect tăios folosit pentru a tăia răul a apărut buchetul de busuioc, și zeul protector păgân, de dinainte de creștinism, de la care cereau vindecare și ajutor a devenit Maica Domnului, Iisus sau Bunul Dumnezeu. Descântul babei Paraschiva a devenit o practică creștină sub care stătea ascunsă o altă credință mult mai veche.

     Și baba aceea, doftoroaia altui timp, era bunica soacră-mii și totuși soacră-mea nu mi-a spus niciun descânt, nu furase nimic de la bunica aceea, cu care crescuse în casă încă de mică copilă și eu să fi aflat și să îi spun acum acestui domn psiholog, ce venea în zona mea în căutare de potcoave de cai morți.

     Și totuși nu învățase nimic soacră-mea de la bunica aceea fabuloasă!? Oare nu am văzut nimic la ea în cei doisprezece ani de trăit împreună, sub același acoperiș, care să fie povestea altui timp sau o moștenire străbună lăsată de bunica!? m-am trezit întrebându-mă, în timp ce scormoneam prin creier și inimă după amintiri, după ceva cu iz de taină, de moștenire a unui mod de a te raporta altfel la realitate și la adevăr… Căutam în obiceiuri mărunte, în gesturi aparent banale, ceva acoperit de colbul uitării și nepăsării, ce să amintească de o lume dispărută, căci intuiția deja îmi spunea că era. Inconștientul meu știa înaintea conștientului că există…

     Și brusc mi-au explodat în inimă mici amintiri, mici povești, crâmpeie de viață, cărora nu le-am dat nicio atenție atunci sau de care am râs pe ascuns, considerându-le fără sens sau povești băbești, dar acum înțeleg că erau taine și alt mod de a percepe realitatea și adevărul; erau rămășițe din credința ce o aveau oamenii acestui pământ la începutul lumii și înainte de creștinism, erau parte din sufletul bunicii Paraschiva lăsat moștenire nepoatei, dar nu conștient și ca un dar dat, ci preluate ca mod de viață în anii de conviețuire în comun al bunicii cu nepoata. Atât de mult credea soacră-mea în micile ei ritualuri, de care eu din respect nu râdeam, pentru că le preluase de la bunica și ea nu avea nicio îndoială că bunica era înțeleaptă și știa adevărul.

     Care a fost primul gest al soacră-mii ce m-a mirat!?

     Presăra sare sub fața de masă înainte de a veni preotul cu chiraleisa, chiar la masa la care urma să stea preotul. Am întrebat de ce o face. Mi-a răspuns sobră și cu un aer glacial, ce îmi impunea să nu mai pun altă întrebare, că e destul atât cât mi-a spus: Ca să fie liniște în casă tot anul…

     Apoi își dorea fierbinte să intre prima dată în casă, în ziua de Anul Nou un băiat, ca să ne meargă bine peste an. Era semn de belșug și bogăție. Dacă intra o fată soacră-mea se întrista de moarte. Dacă era un băiat ochii îi străluceau de fericire.

     Apoi am născut primul băiat și regulile ei m-ar fi năucit, dacă le-aș fi dat importanță. Să nu intre nimeni în casă până nu botez băiatul, să nu las – Doamne ferește! - să îl ia în brațe o femeie bolnavă, dar mai ales să nu las pe nimeni să îl privească lung și să îl deoache, deși ea avea leac pentru deochi: un fir roșu legat la mâna copilului imediat ce l-am adus acasă.

     Plângea copilul noaptea!?

     I-a furat cineva somnul! decreta mama.

     Eu râdeam în sinea mea și spuneam: Cum să îi fure somnul!? Dar pe ea nu o contraziceam că nu era omul pe care să îl contrazici.

     A decretat reguli stricte ca să nu se mai atingă nimeni de somnul copilului: niciodată să nu prindă înserarea rufele copilului afară, tot niciodată să nu ne prindă asfințitul soarelui cu fereastra neacoperită cu perdele de soare.

     Uitam rufele afară și venea mama ca un vifor cu ele în brațe și boscorodea: Ai uitat rufele pe sârmă după asfințit și iar i-a furat cineva somnul băiatului!

     Era înserat, intra în casă, vedea fereastra neacoperită și fugea ca din pușcă la ea să tragă perdeaua în timp ce mă învăța: Ți-am spus să fie acoperită fereastra, când asfințește soarele!

     Nu am întrebat cum poate să fure cineva somnul, dar nici nu am râs. Mama era mult prea sobră, când vorbea despre asta, ca despre un mare adevăr.

     Nu, și nu se termină cu asta povestea cu furatul somnului…

     Venea pe la noi seara o bătrânică, ce nu avea pe nimeni și stătea câteva ceasuri, să îi treacă de urât. Se uita la televizor, sporovăia și la o bucată de noapte pleca acasă. Am observat cu surprindere că mama ia, fără ca bătrâna să își dea seama, un fir aproape invizibil din haina, baticul sau bundița bătrânei și îl pune în pătuț lângă băiat.

- Ce ai făcut!? De ce!? am întrebat cu mirare.

- Am luat somn pentru copil ca să doarmă bine! mi-a șoptit ca pe o mare taină și eu nici nu am râs, nici nu m-am mirat, nici nu am zis nimic.

     Era partea din credințele și obiceiurile mamei, pe care le luam ca atare. Era atât de serioasă și convinsă de adevărul că poate cineva să fure somnul copilului așa cum și că ea poate să ia somn pentru copil încât preferam să nu zic nimic, deși nu credeam deloc în asemenea povești.

     Ieșeam cu copilul la plimbare. Stop! Stop! Stop! Nu ieșeam oricum, deși eu aș fi vrut! Nu ieși cu frumusețe de băiat – după părerea soacră-mii - în lumea plină de rău și de răi fără nicio măsură de precauție. Obligatoriu, înainte de a ieși din casă, trebuia să îmi ating călcâiul cu degetul, apoi fruntea și să zic: Cum nu se deoache călcâiul, așa să nu se deoache băiatul! Era formula magică ce îmi apăra copilul de orice rău.

     Îmi amintesc că i-am zis mamei stăpânindu-mi râsul:

- Păi ce treabă are călcâiul cu fruntea și cu deochiul? Ce e cu aiureala asta!?

- Tu faci așa cum îți spun eu! Are! Ai văzut vreodată călcâi deocheat!? Călcâi despre care să se spună că e frumos!? După ritualul acesta, oricine se uită la copil, se uită ca la un călcâi și nu îl deoache în veci...

     Aș fi râs, dar cum să râd!? Mama avea o privire de vultur și o voință de oțel. Dacă nu o ascultam și nu îndeplineam ritualul de apărat copilul de lume, nici nu mai puteam ieși din ogradă. Așa că boscorodeam formula magică și ieșeam pe poartă în lumea de a cărui rău mă apăra călcâiul.

     Și totuși nu era destul. Mama îmi dădea și alte sfaturi ca să îmi apăr copilul de lume. Îmi zicea: Ai grijă, dacă te întâlnești cu cineva și îl privește lung, sau zice „Ce copil frumos ai!” imediat să îl scuipi de trei ori și să zici: Ptiu, ptiu, ptiu, nu fi deochi!

     Aveam toate armele de apărare pregătite de mama împotriva răului lumii când ieșeam de acasă și totuși într-o zi răul s-a întâmplat. Degeaba îmi spusese mama: Ai grijă, dacă o întâlnești pe X…, că e întoarsă de la țâță, are ochi răi și deoache! Dacă se uita la copil imediat să îl scuipi de trei ori și să spui...

- Da, da, mamă! îi răspundeam cu lehamite, doar ca să mă lase în pace.

     Și m-am întâlnit cu femeia aceea... Și a spus minunându-se: Ce copil frumos ai! Și eu nu am scuipat și nu am spus cum m-am învățat mama, ci i-am mulțumit încântată că mi-a lăudat copilul. Și am venit acasă. Și copilul a căzut foarte tare și s-a lovit la cap. Și eu am înnebunit de frică, până am văzut că e bine, căci imediat după căzătură i se învinețise fața. Și apoi am ascultat-o pe mama cum mă interoghează:

- Ai întâlnit-o pe X!?

- Da!

- Și ți-a spus ce copil frumos!?

- Îhî! răspund îngrozită cu ochii nedezlipiți de chipul copilului meu.

- Așa spune drăcoaica, deși știe că deoache! a spus mama cu furie și a continuat: Și nu ai scuipat… Și nu ai spus cum te-am învățat!?

- Nu…

- Și nici nu ai atins călcâiul cu degetul și apoi fruntea, când ai ieșit din casă!?

- Nici! răspund și aștept condamnarea la moarte, dar mama a dat din cap a neputință, că nu învăț nimic și apoi mi-a dat de grijă să nu mai uit niciodată.

     Aș fi crezut că e doar poveste, dar m-am speriat și mai tare, când m-am întâlnit cu femeia, ce îmi deochease copilul, după credința mamei și mi-a zis:

- Am înțeles că ți-a căzut copilul rău. Îmi pare rău că m-am uitat lung la el. Sunt întoarsă de la țâță, deochi.

     Am privit-o cu toată furia de care eram în stare și m-am uitat lung la ochii ei și nu știu de ce am înțeles de ce zicea soacră-mea că are ochi răi și după aceea nu am mai ieșit niciodată cu copil mic de acasă, fără să îmi ating călcâiul.

     Îmi amintesc cum a stins mama odată cărbuni pentru unul din copii. Era agitat, neliniștit, plângea și eu nu mai știam ce să fac. Mama s-a dus la fântână. A adus apă într-o ulcică fără a scoate vreun cuvânt. A deschis portița la sobă. A pus trei cărbuni în cană, dar nu îmi amintesc, dacă spunea ceva sau nu, dar îmi amintesc cum au sfârâit aceștia stingându-se în apă și cum s-au dus la fundul cănii, și cum a făcut mama semnul crucii deasupra căniței, apoi a dat copilului să bea trei gurițe din ea. A atins cu arătătorul apa, apoi a dat pe fruntea, pe obrajii și pe mâinile copilului. A făcut iar semnul crucii pe cană și după aceea mi-a spus:

- Era deocheat. Ai auzit cât de tare au sfârâit cărbunii!? Și s-au dus și la fund… Era deocheat…

- Și dacă nu era!? întreb sceptică.

- Dacă nu era, rămâneau cărbunii deasupra apei și nici nu sfârâiau.

     Tot mama făcea semnul crucii cu degetul muiat în spuma laptelui de-abia muls în găleată, pe șoldul vacii și șoptea o rugăciune.

- De ce faci asta!? întrebam cu mirare.

- Ca să nu ne fure laptele! îmi răspundea sobru.

     Atât de mult mi-a plăcut obiceiul acesta al ei de a face cruce cu lapte pe șoldul vacii, încât l-am continuat și eu după ce ea a murit. Mi se părea o binecuvântare și o mulțumire către Dumnezeu.

...

     O, Doamne, cum am putut uita atâția ani de ritualurile mamei și cum am putut să nu le dau nicio importanță și mi-am amintit acum de ele, când vine domnul acesta, ce se află în căutarea poveștilor vii!

     Biata mama, credea atât de mult în toate aceste povești, pentru că erau adevărurile copilăriei ei, cu care s-a trezit, alături de o bunică, care le repeta în fiecare zi ca pe un dat al vieții, și ea le-a preluat odată cu aerul ce îl trăgea în piept. De asta credea în ele cu atâta convingere, de asta făcea toate gesturile natural și firesc. Erau credința ei. Erau parte din ființa ei moștenită de la bunica. Erau parte din credința de dinainte de credință…

     Ce îi puteam spune eu acestui domn aflat prin țară într-o călătorie inițiatică, ce venea în zona mea, a mănăstirilor din Nordul Moldovei, direct din Munții Buzăului, unde deja știam că găsise locuri și lucruri destul de interesante, în afară de poveștile deja scrise în ACASĂ!?

     Îi puteam spune poveștile soacră-mii. Îl puteam duce la Mălini, să îi spună mama direct povestea aceea fabuloasă cu furatul laptelui de la o turmă de oi, pe care o știa de la tatăl ei adoptiv, Neculai Norocel, și care fusese martor la poveste. Știu că o scrisesem în carte, dar poate că era mai frumos să o asculte și povestită de mama. Altceva nu îi mai puteam spune și nici nu am găsit niciun bătrân care să îi spună povești, gândeam și iar mi-a fost străbătută mintea de un fulger al amintirii unei povești auzite… O poveste despre dragoste și ură, magie și blestem țesute toate într-o pânză a vieții, în care s-au încâlcit chinuindu-se și chinuind pe alții, destine de oameni. Știam de la cine am auzit povestea, știam și unde s-a petrecut tot și mai știam că cel puțin o persoană implicată în acea poveste încă mai trăiește… Știu că mi-am propus cândva, când am auzit prima dată povestea, că voi scrie un roman, inspirat de ea, dar apoi am uitat. Acum mi-am amintit și revăd cu ochii minții totul ca pe un film, la care am fost un martor nevăzut.

     Un sat de lângă Suceava, prin anii 50, imediat după venirea comuniștilor la putere. Un flăcău râvnit de toate fetele satului are nunta. E naș președintele regionalei de partid, ce era frate cu mirele. Lume multă. Multe fete plâng după porți și babele șoșotesc cu capul ascuns sub broboadă, că mirele le-a promis că le ia, dar le-a mințit ca să se culce cu ele. Acum o ia de nevastă pe o fată săracă, de vreo șaptesprezece ani, dar frumoasă foc; cea mai frumoasă fata din sat. Tot babele spun că fata nu l-a vrut, dar familia, mai ales mama a obligat-o. Cum să îndrăznească să refuze mana cerească ce le-a căzut din cer tocmai lor ce sunt atât de săraci!? O voia pe fata ei cel mai râvnit flăcău ce era rudă cu suspușii noii orânduiri. Cum să refuzi!? Cum să zici nu!? Trebuie să fii nebună… Tot babele spuneau că au bătut fata că nu voia să accepte.

     Dar poate erau povești…

     Alaiul nunții a ieșit de la biserică și vine zgomotos pe drum spre căminul cultural. Muzica răsună. Răsună chiote. Soarele e fierbinte. Colbul drumului se ridică deasupra pământului ca o apă mișcătoare stârnit de pași, dar parcă și veselia făcea colbul să danseze în aer. Doar mireasa e absentă, pierdută și plânsă, de parcă nu ar fi nunta ei. Încă se întreabă dacă e adevărat și dacă chiar a spus da. Crede că e un vis și vrea să se trezească din el.

     Și brusc alaiul se oprește. Muzica amuțește. Colbul înțepenește în aer pe lângă picioarele ce s-au oprit din drum. Liniștea e nefirească. Veselia se stinge ca un soare peste care au venit brusc nori de furtună. Toți ochii fixează un singur punct undeva în față.

     O femeie ieșise în mijlocul drumului cu un ulcior în brațe. Îl ținea ridicat amenințător deasupra capului. Ochii îi erau cruzi și vicleni. Ochi răi… În toată ființa ei clocotea ura, răzbunarea și furia.

     O babă a șoptit cu gura ascunsă în basma altei babe:

- E Maria! Și fetei ei i-a promis mirele că o ia…

     Și apoi liniștea a fost străpunsă ca de un fulger zgomotos de cuvintele femeii cu ulciorul, ce vorbea cu voce puternică, bărbătească, străină de vocea ei de fiecare zi:

- Nu o să fiți fericiți!! O să vă fac să vă sfâșiați toată viața ca niște câini!! Toată viața!!

     Când a terminat de rostit cuvintele, ce au făcut aerul să înghețe și soarele să își tragă pe chip o perdea timidă de nori întunecați, a trântit cu furie ulciorul de pământ și acesta s-a spart cu zgomot înfundat și din el au sărit bucăți în mijlocul drumului.

     Femeia a plecat în ograda ei urmărită de sute de ochi speriați. În drum era iar liniște nefirească și colb înțepenit în aer. Mireasa s-a trezit și acum știa că e realitate, ceea ce i se întâmplă, dar nu îi păsa. Privea cioburile de ulcior sparte în fața ei de parcă era ființa ei întreagă ruptă și aruncată pe pământ. A făcut pași împinsă de puhoiul mut de lume, ce a început să înainteze greoi spre cămin. Au călcat cu toții peste cioburile de ulcior și câțiva mai curajoși, au râs spunând: Femeie nebună! Dar nu o spuneau cu toată ființa și nici râsul nu era al lor. Adevărul e că toți au simțit fiori înghețați pe șira spinării și le-a murit și bucuria pe care o aveau la începutul nunții. Când mireasa a călcat pe cioburi a șoptit aiurea: Viața mea… Viața mea… dar nimeni nu a știut la ce se referea. La ea că e nefericită, la ulciorul spart, la cioburi…

     Viața i-a fost un calvar. Un calvar înfiorător. Soacra o bătea că nu e de nasul lor. Fugea la mama, dar mama o obliga să se întoarcă la bărbat. A rămas gravidă. Soacra a dus-o la avort. O dată. De două ori. Apoi nu a mai vrut. A făcut toți copii. Mulți. Ascundea sarcinile cât putea de mult ca să nu știe nimeni că e gravidă. Uneori năștea singură acasă, neajutată de nimeni și neștiută. Viața cu bărbatul ce îi făcea copii era ca în cuvintele femeii ce a spart ulciorul în drum: Nu o să fiți fericiți!! O să vă fac să vă sfâșiați toată viața ca niște câini!! Toată viața!!

     Odată bărbatul îi era pe la femei prin sat. Ea l-a așteptat la ușa uneia toată noaptea în cămașă de noapte și cu copilul de-abia născut în brațe, la sân. Când bărbatul a ieșit, în zori, s-a speriat de ea.

- Aici ai stat toată noaptea? a întrebat cu milă și mirare.

     Ea nu i-a putut răspunde. Înnebunise. A mai făcut copii și după ce a înnebunit. I-au fost smulși din brațe după naștere și dați la stat. Ca să îi poată fi luați – căci așa nebună își iubea copiii ca o fiară – au mințit-o că au murit.

     Soția președintelui regionalei de partid, mare cucoană a lumii bune de-abia născute, o umilea și rănea pe cumnata bolnavă. Îi spunea că îi face de rușine, că nu este de nivelul lor, că face copii ca o animală. Ea avea doar doi. Cântau la pian și luau lecții de balet. Învățau franceza ca să facă din ei boieri, cum erau cei de pe timpuri, pe care tocmai îi alungase comuniști ca ea.

     Am enumerat în gând tot ce știam despre acea femeie. Știu că trăia în urmă cu ceva ani – Poate mai trăiește!? Cine știe!? - într-un azil de boli mintale. Legăna mereu un copil de jucărie la sân și îi cânta cu voce suavă. Vorbea de un ulcior spart la picioarele ei. Își blestema, cu voce ce i se modifica de nu mai era cea care cânta dulce cântec de leagăn pruncului de la sân, mama și soacra. Acolo, la azil, a fost bolnavă. Avea hemoragie. Au încercat angajații spitalului să o ducă la medic, dar urla înnebunită că ea nu vrea să meargă să facă avort și țipa la ei ca și cum erau soacră-sa și cumnata, cele care aranjaseră cu mulți ani în urmă să fie dusă la avort când mai apărea câte o sarcină…

     Amintindu-mi povestea m-a durut inima. M-a durut rău… Vedeam cu ochii minții ulciorul spart. Vedeam alaiul nunții. Vedeam mireasa tristă. Auzeam cuvintele blestemului sau al vrăjii și nu puteam să nu mă întreb, dacă era vreo legătură între ulciorul spart, vraja și destinul absolut crud al bietei femei. Oare au existat oameni care au avut puterea de a face atâta rău prin forța unor cuvinte și a unui ritual – cumplită forță și cumpliți oameni, dacă erau în stare să se joace așa cu viața - sau e doar întâmplare și soarta femeii așa a fost scrisă de sus, încă înainte de a se întrupa!?

     Știam că și aceasta va fi o poveste de spus domnului doctor Sărăndan. Să discutăm împreună. Să analizăm forța unor cuvinte.

     Nu are rost să mint că mi-au trecut prin cap și bănuieli: De ce caută doctorul acesta asemenea povești!? E un studiu psihologic sau vrea să găsească oameni ce încă mai stăpânesc asemenea forțe și să învețe cum să le folosească!? Oricum nu l-aș fi putut ajuta, dar mi-am propus să fiu cu simțurile în alertă și, dacă ceva mi se părea în neregulă, să pun punct oricărei colaborări. În rugăciuni i-am cerut Lui Dumnezeu să mă ocrotească de orice rău.

     I-am trimis domnului doctor un filmuleț cu „Jocul caprei de la Mălini” din noaptea de Anul Nou, i-am spus că acest obicei se păstrează de pe vremea dacilor și că poartă în el credințe și simboluri precreștine. Mi-a răspuns că e fascinant jocul și că îi plac mult tobele alea din film, că nu a mai văzut niciodată unele atât de mari.

     I-am răspuns că așa se fac tobele pentru Anul Nou la Mălini.

- Dacă găsim o asemenea tobă ca în film, o să îți cânt, mi-a spus.

     Eu am râs gândindu-mă că mie toată lumea vrea să îmi cânte… Apoi i-am spus că găsim la frații mei asemenea tobe.

- Bine, atunci am să-ți cânt…Sunt afon, dar când intru în transă, când mă conectez cu altă lume, pot cânta.

     Auzindu-l m-am mulțumit să râd în sinea mea și să mă gândesc la rugăciunea de ocrotire, pe care deja o înălțam către Dumnezeu și îl imploram să mă ocrotească de orice rău.

     Peste câteva zile m-a sunat și mi-a spus că deja este pe drum spre Suceava. Mai avea câteva ore și ajungea.

- Nu am găsit niciun om, care să îți spună povești despre o lume apusă, care să știe să vindece și care să cunoască plantele de leac… Nici din cei ce alungă sau cheamă ploile…, am spus cu regret în voce. Cred că vii degeaba…

- Nu vin degeaba. Vin să vorbesc cu tine. Mai am și alte întâlniri stabilite cu alți oameni din județul Suceava. Asta mi-am propus să fac.

- E ok, dar voiam să știi cum stau lucrurile.

- Nicio problemă. Vorbim.

- O clipă, doctore! Te invit la masă când ajungi!

- Mănânc ceva pe drum. Nu te deranja!

- Nu e un deranj. Ajungeți la prânz. Mâncăm împreună. La noi încă se mai păstrează obiceiul de a pune un om la masă, când vine de la drum lung, Atâta doar că suntem în Postul Sfintei Maria și eu am mâncare doar de post.

- E ok. Postesc, mi-a răspuns vesel și eu intuiam că deja acceptă ideea de a sta la masă.

- Am un borș mănăstiresc cu păstăi, dovlecel, cartofi…Am aruncat în oală tot ce am găsit prin grădină. Am și păstăi prăjite cu ceapă și usturoi. O să fac și mămăliguță când ajungi. Am și salată de vinete făcută tot cu vinete din grădina mea…

- Waw! Ce fain! O să mănânc la tine. M-ai făcut curios cu borșul tău mănăstiresc…

- Vă aștept.

- Parcă stabilisem că ne spunem pe nume!?

- Bine! Te aștept.

     Când a ajuns la poartă ne-am salutat cald și ne-am privit direct în ochi senini și căutându-ne adâncul sufletului. Nu îmi plac oamenii, ce nu te privesc direct în ochi și care își ascund privirea – întotdeauna sunt vicleni și au ceva de ascuns. Mi-a ținut o clipă mâna și a întrebat, dacă poate să mă sărute. Am întins fața spre el, apoi l-am poftit în curte. Am luat-o eu înainte ca să îi arăt drumul. Am intrat în casă, apoi în bucătărie și l-am poftit să șadă.

     Pe aragaz forfotea tigaia cu păstăi, în ceaun apa se pregătea să fiarbă pentru mămăliguță, dintr-o oală borșul meu mănăstiresc își împrăștia aroma legumelor fierte.

- Așa cum ți-am spus nu am găsit niciun om, care să îți spună poveștile de care ești interesat. O să mergem la Mălini la mama, la casa Nicolae Labiș, la fratele meu Sergiu și la Mănăstire la Slatina, dacă vrei, dar mai mult de atât nu pot face, am început să explic în timp ce fugeam după o pungă cu făină de porumb.

- Ok, e bine așa, mi-a răspuns musafirul meu cu ochii fixați pe candela mea de pe vatră, pe care o am mereu aprinsă. Poți să mă înveți cum se face?

- Ce!? am întrebat cu mirare crezând că omul mă întreabă cum se face mămăliga.

- Cum se aprinde candela…, a șoptit.

     Am lăsat punga de făină pe vatră. M-am uitat lung spre musafirul meu și apoi spre candelă. Am explicat:

- E primul lucru pe care îl fac dimineața. Așa am văzut la mama și la tata. Arde toată ziua și seara, când adorm, încă pâlpâie…

- Cum se face?

- Asta e simplă. E cu plută și fitil de la biserică, îi explic în timp ce ne plecăm capul deasupra candelei mele, cu capul alăturat de al musafirului meu, ce venise aproape să privească. Se aprinde ușor. Dar o prefer pe cea cu fitil tors din vată sau bumbac și cu el trecut printr-o tăbliță, ce se sprijină de marginile paharului candelei. De regulă așa am. Arde mai bine și mai mult. Uneori ține până spre zori. Acum nu am mai avut tăbliță, căci cea pe care o aveam s-a rupt, și am aprins-o pe asta, ca să nu stau fără candelă aprinsă.

- Aceea mă interesează cu fitil tors. Am văzut la mănăstiri și tare mi-a plăcut!

     Râd spre el și fug după un pachet de vată. Normal că am uitat de mămăligă și mâncare. I-am arătat cum se toarce un fir din pachetul de vată. I-am explicat cum se taie o tăbliță dreptunghiulară – uneori o fac dintr-un capac de borcan din acela mai moale ce se poate tăia ușor cu foarfeca – se face o gaură în mijlocul ei cu un cui și apoi se trece fitilul prin acea gaură. Mai departe să pui ulei și să aprinzi candela e simplu.

     A zâmbit, când am terminat de explicat și mi-a mulțumit. Eu m-am întors la făcut mâncare. Mestecam energic cu culișărul în ceaun, când l-am întrebat:

- Ești obosit de drum?

- Da. A fost drum lung.

- Ți-e foame?

- Da. Aș fi mâncat ceva pe drum, dar tu ai spus că vrei să mâncăm împreună. Sper că nu deranjez prea mult…

- Nu. Așa cum ți-am spus la noi se mai păstrează obiceiul să pui la masă un om ce vine de la drum lung. Nu e niciun deranj. Oricum mâncam de amiază.

- Hmmm, ce bine miroase! De-abia aștept să gust borș mănăstiresc, a spus musafirul meu și a râs.

     Eu fugeam să pun totul pe masă. Veselă, tacâmuri, șervețele. Am pus boluri cu borș, farfurii cu păstăi, un bol cu salată de vinete alături de câteva felii de pâine, și la urmă de tot am răsturnat, rotundă și de aur, mămăliguța din care ieșeau aburi fierbinți.

     Cât timp eu am făcut toate astea musafirul mi-a explicat că nu vom merge azi la Mălini, că are planificată o întâlnire la Moldovița și rezervată cazare undeva la Sucevița. E deja după amiază și vrea să ajungă acolo să se odihnească. Va veni în altă zi – o zi întreagă de dimineață până seara – să vadă Măliniul, cu care eu mă lăudasem atât de mult.

- Acum am intrat doar să te cunosc, a încheiat el.

- Ok. Am înțeles. Facem cum vrei tu. Acum poftim la masă! E totul gata. Atâta doar că am făcut mămăliguța cam vârtoasă. Mie îmi place moale.

     El a râs cu gura până la urechi și, când s-a oprit din râs, a spus:

- Ai făcut-o pe gustul meu. Mie exact așa îmi place.

     Ne-am făcut cruce și ne-am așezat la masă. Musafirul meu savura mâncarea. Cred că nu mințea când spunea că îi place.

- E mâncare țărănească, simplă…

- Dar e atât de bună!

     Am terminat de mâncat borșul și păstăile cu mămăliguță. L-am poftit să ia și salată de vinete cu pâine. Eu nu luam că deja era destul pentru mine.

     În loc de pâine a tăiat o felie de mămăliguță și a pus pe ea salată de vinete.

- O, nu! Nu așa! Salata de vinete se mănâncă doar cu pâine, am început să țip și să râd.

     Musafirul meu râdea de râsul meu și mă întreba:

- Cine spune că se poate doar așa!? apoi a mușcat lacom din amestecul acela de neimaginat pentru mine și m-a îndemnat: Gustă și tu! E bun! Încearcă!

- O, nu! Mi se pare de neimaginat să mănânc așa ceva! Țipam, râdeam, și mă strâmbam neimaginându-mi că pot mânca așa o combinație.

     Musafirul meu râdea și mânca.

- Uneori trebuie să ai curaj să încerci lucruri noi, mi-a spus în timp ce mânca lacom amestecul acela ciudat. E bun! Mi-a spus așa cum spui unui copil căruia vrei să îi faci poftă și să îl îndemni să guste din mâncare.

- Nu! Nu! Nu! am spus ferm și m-am ridicat de la masă. Să îți fac o cafea? Vrei?

- Da, dacă nu e deranjul prea mare.

     Deja eram lângă aragaz să pun ibricul cu apă la fiert.

- Nu e deranj. O să fie și cafeaua tot țărănească. Acum sunt atâtea mașinării de făcut cafeaua, dar eu o fac tot cum se făcea, fiartă în ibric.

     După ce am pus apa la fiert am întrebat:

- Cum o vrei?

- Fără zahăr, foarte tare, cu apa clocotită turnată direct peste cafea în ceașcă, mi-a răspuns, în timp ce se ridica de la masă, apoi a adăugat: Lasă apa la clocotit că mi-o fac eu. Acum oprește-te să stăm de vorbă! Alergi continuu!

     L-am rugat să se așeze pe canapea. I-am spus că strâng rapid de pe masă și pun farfuriile în chiuvetă, apoi vom vorbi. M-am așezat și eu pe canapea.

- Deci zici că nu pot găsi niciun om care să îmi spună povești cum ai scris în ACASĂ!?

- Nu. Deja ți-am spus. Eu știu poveștile de la tata. El a fost cioban pe munți. Știu una frumoasă și de la mama. O să te duc la mama să ți-o spună ea, chiar dacă e scrisă deja în carte. Altele le-am auzit de la bătrâni ce nu mai sunt.

- Dar moșul acela Dâmbu, de la Dorna, despre care ai scris că alunga și aducea ploile…

- Și care lega gura la lup, cel puțin așa zicea tata, adaug eu întrerupându-l.

-… Moșul acela nu a avut urmași, nu a lăsat nimănui învățătura!? Cred că era un solomonar.

- Nu știu. Tata l-a întâlnit într-o singură vară, când era flăcău, înainte de armată, și a fost cioban la el pe munți la Dorna. L-a văzut cum făcea un ritual de alungat norii cu un topor înfipt în pământ și ne povestea nouă când eram copii. Tot despre el spunea că știa să lege gura la lup și că lui nu îi mâncau niciodată lupii oile. Tata l-ar fi rugat să îl învețe și pe el asta, dar moșul a refuzat. A spus că a învățat pe cineva, dar acel cineva a uitat sau nu a vrut să facă ritualul de dezlegare – probabil că exista un ritual de legare a gurii lupului și unul de dezlegare – și au murit animalele de foame și e păcat. Tata vorbea vrăjit, dar și cu un fel de teamă despre acel bătrân, ce îi fascinase tinerețea.

- O să merg la munte. O să caut urme ale vieții acelui bătrân. Apoi mă întorc și mergem la Mălini. O să găsim o tobă ca în film ca să îți cânt? Acasă la mine am tobe, dar aici…

- O să găsim la fratele meu, îi răspund și îi privesc adânc ochii să văd ce este în ei.

     M-a privit și el direct în ochi semn că nu are nimic de ascuns, apoi s-a ridicat de pe canapea și s-a dus la aragaz, unde se auzea apa fierbând.

- O fac eu, îi spun nefiind obișnuită să îmi umble cineva prin ciorburile mele din bucătărie.

     S-a întors spre mine și mi-a spus ferm:

- Stai acolo! Nu te ridica! O fac eu! Ai alergat destul! Spune-mi de unde să iau cafea doar. Să îți fac și ție? a întrebat zâmbind și îndulcindu-și tonul.

- Nu. Eu beau una singură dimineața și foarte slabă, i-am răspuns și i-am indicat cutia cu cafea de pe vatră.

     Era straniu să stau pe pat și să privesc cum un străin își face cafea în bucătăria mea, dar nu aveam ce face.

     Am dat să mă ridic să îi aduc o cană pentru cafea. S-a întors și mi-a indicat cu degetul:

- Stai acolo! Îmi iau singur!

     Nu m-am mai mișcat. L-am urmărit cu privirea pe cotropitorul bucătăriei mele, unde eu am fost mereu stăpână, cum își ia o cană mare de băut apă din suportul de vase, își pune în ea câteva lingurițe de cafea și eu am gândit că dacă beau așa o cafea mor, toarnă peste ea apă clocotită, o lasă u pic să se liniștească, apoi vine cu cana în mână și se pune pe canapea să o bea.

- Beau cafeaua și plec. La trei trebuie să fiu la Moldovița să stau de vorbă cu cineva. Apoi mă duc și mă cazez la Sucevița. Te sun în una din zilele următoare și stabilim când vin să mergem la Mălini.

- Aș vrea să știu cu o zi înainte ca să nu îmi fac alt plan.

- Bineînțeles că vei ști. Te sun de seara și stabilim.

     Peste câteva zile a venit așa cum a promis. Nu am întrebat, dacă a găsit poveștile căutate. Am stabilit telefonic că vom bea o cafea la mine și apoi vom merge la Mălini. M-a salutat la poartă, a intrat în casa mea ca la el acasă și a decretat că el va face cafeaua. Și eu m-am supus de parcă dădeau peste mine hoarde migratoare.

     L-am privit cum pune apă la fiert, cum caută căni, cum pune cafea în cești. L-am oprit totuși când a vrut să îmi pună cafea și mie. Dacă îmi punea câtă și-a pus lui, mă omora.

- Nu! Nu atâta! Dacă beau asemenea otravă mor! am țipat și am luat cana din fața lui și mi-am pus în ea doar o linguriță de cafea.

- Normal! Ești femeie! îmi zice și râde apoi mă întrebă ambiguu: Ești, nu!? Ai născut doi copii?!

     Am lăsat privirea în jos fără a-i răspunde. Nu știu de ce am simțit dincolo de cuvinte, mai mult decât a fost transmis cu ele.

     A pus apă fierbinte în ambele cești. Cât timp el a făcut asta eu am adus din frigider un borcan de dulceață de trandafiri și unul de nuci verzi. Am adus și farfurioare și lingurițe. Le-am pus pe masă fără a spune nimic. Lăsam la alegerea musafirului meu, dacă va vrea sau nu să guste din ele.

     Ne-am așezat la masă. Am gustat din cafea și m-am strâmbat urât tare. Cafeaua mea era amară rău.

- Ce otravă! Waw, ce otravă! am exclamat și am fugit după zahăr în timp ce bărbatul râdea de mine.

     Îmi îndulceam cafeaua amestecând cu lingurița în ea, când musafirul meu mi-a zis:

- Să nu mai zici niciodată că e otravă! Ești extrem de expresivă, te strâmbi ca un copil, și o spui din toată inima, apoi o bei!

     L-am privit lung. Știam ce vrea să îmi spună. Era doctor, avea un master în psihologie, dar făcea și studii despre programare neuro-lingvistică. Știa foarte bine ce impact pot avea cuvintele și ce forță distrugătoare.

- Dar e amară, șoptesc.

- Ok! Spune că e amară, dar nu otravă! Spui asta din tot sufletul deasupra cănii și apoi o bei! Îți dai seama ce faci!?

     Am înțeles ce a vrut să spună și că eu greșesc. Știam că nu voi mai spune niciodată deasupra cănii de cafea „otravă” oricât de amară ar fi fost.

     Ne-am băut cafeaua tăcuți. Probabil el se gândea la studiile lui despre programare neuro-lingvistică. Eu mă gândeam de câte ori am spus deasupra ceștii cu cafea amară că e otravă și apoi am băut-o și că mintea mea a perceput că a intrat în contact cu o otravă.

- Ce dulceață de cafea! exprim râzând, când am terminat de băut ultima picătură din cană.

- Exact așa să îi spui de acum înainte: dulceață! îmi răspunde și râde dându-și seama că am înțeles perfect ce lecție mi-a dat.

- Apropos de dulceață, spun și arăt spre borcanele de pe masă. Dulceață de trandafiri și dulceață de nuci verzi.

- Nu mănânc dulciuri, îmi spune deși privea lung spre borcanele din care străluceau din unul chilimbar și din unul roșu ireal.

- Eu le-am pus pe masă. Tu faci ce vrei…

     A întins mâna spre unul din ele și mi-a zâmbit. Era în zâmbetul lui ceva de genul: Mi-ai făcut poftă…

     M-am mulțumit să nu zic nimic și să îl privesc cum savurează dulceața de nuci verzi, apoi își pune și din cea de trandafiri.

- Mmm! Ce bună e! Tu ai făcut-o?

- Îhî, îi răspund, dar el e prea ocupat să savureze tot din farfurioară ca să mai zică ceva.

- Plecăm! decretează când a terminat dulceață.

- Plecăm, răspund și adaug: La întoarcere vom mânca tot la mine. Am mâncărică de cartofi și am făcut de dimineață altă salată de vinete, dar nu o să mai mănânci cu mămăligă, ci cu pâine. Dacă vrei îți mai dau și dulceață, termin râzând.

- Nu mă duce în ispită, îmi spune tot râzând. Ți-am spus că nu mânânc dulciuri.

     Eram la ușă, mă încălțam și am început să râd în hohote.

- Păi tocmai ai mâncat dulceață…

     Râde și el și nu mai zice nimic. Am plecat la mașină și apoi spre Mălini. Eram prinsă cu vorba și cu râsul și am uitat să îi spun să o ia la dreapta spre Mălini, și ne-am dus spre Fălticeni.

- Ai greșit! Trebuia să o luăm la dreapta! țip după ce am trecut de intersecție.

- În puii mei și acuma spui!? țipă la mine râzând.

- Păi, am crezut că știi drumul!!

- Cum să știu!? E prima dată în viața mea când sunt aici!

     Îi explic să o ia pe o uliță la dreapta, apoi la stânga și ieșim în șoseaua spre Mălini. Cât timp facem toate astea râdem copios. Pe musafirul meu l-a distrat strașnic faptul că am spus: Am crezut că știi drumul!

     Ne apropiam de Mălini și eu îmi exprimam regretul că nu am făcut prea multe ca excursia lui de documentare să aibă rezultate bune. Nu reușisem nici măcar să găsesc cheile de la casa lui Nicolae Labiș și să îi fiu eu ghid. Mi s-a spus că în acea zi e închis la muzeu și că trebuie să contactez pe cineva de la Muzeul județean, dacă vreau să vizitez, căci muzeul e în administrarea lui. Am insistat să ne deschidă cineva ușa și voi face eu oficiile de gazdă. Nu s-a putut!

- Nu te stresa, Luminița! Mergem fără niciun plan. Vom vedea ce va ieși. Așa e cel mai bine.

     I-am explicat să o ia pe uliță la dispensar, ulița copilăriei mele, spre casa mamei. Am coborât la mama la poartă și am intrat. I-am prezentat-o pe mama. Nu mi-a scăpat că musafirul meu o privește pe mama cu tot dragul, dar și ca pe o făptură a altui timp.

     I-am spus mamei ce caută omul acesta pe aici, cât mai pe înțelesul ei posibil.

- Mamă, domnul acesta e doctor și caută potcoave de cai morți și oameni ce știu și toaca din cer!

     Biata mama l-a privit lung pe deasupra ochelarilor. El a protestat vehement, în timp ce mă privea cu ciudă.

- Nu sunt potcoave de cai morți, Luminița!

     M-am întors spre el râzând și i-am explicat:

- Ceea ce cauți tu, pentru mama sunt potcoave de cai morți. Crede-mă că m-am exprimat cât de bine am putut!

     Nu m-a crezut și mă privea în continuare cu ciudă.

- Mamă, domnul doctor e interesat de poveștile din cartea mea ACASĂ. Vrea să întâlnească oameni cum era Moșul Dâmbu de la Dorna, despre care vorbea tata, sau cum era moșul acela ce a făcut vraja cu luat mana oilor de la stână, când l-a văzut tata matale, care te-a crescut, Neculai Norocel, oameni ce știau să vindece cu descântece și cu plante de leac… E în căutarea unor povești apuse...

     Biata, mama a zâmbit. A înțeles de ce am spus că domnul căuta potcoave de cai morți și „oameni ce știu și toaca din cer” și mi-a dat dreptate.

- Nu știu niciun om din acesta… Am auzit povești din astea când eram copil, dar eu nu am întâlnit niciun om să știe… a răspuns mama.



(a doua parte)


     Doctorul nu s-a supărat. A stat de vorbă cu mama despre sănătate, boli, bătrânețe. Nu îmi scăpa cu câtă căldură se poartă doctorul Sărăndan cu mama. Și-a dat seama că mama are cataractă la un ochi și a îndemnat-o să facă operație. Mama i-a spus că se teme, că a avut destule operații și nu mai vrea.

- Asta e nimica toată pe lângă cele de la coloană și vă garantez că veți vedea mai bine!

     Și tot sporovăind veseli mama a pomenit ceva de țesut în stative. În ochii bărbatului a sclipit interesul ca un far ce se aprinde brusc.

- Știți să țeseți!? a întrebat cu mirare.

- Am și acum stative în casă, dar sunt bătrână și bolnavă și nu mai pot bate cu vatala și nici schimba ițele. Trebuie să calc cu putere pe pedale și nu mai pot. Am optzeci și unul de ani…

- Și câți copii ați avut? întreabă doctorul învăluind-o pe mama în căldură.

- Nouă.

- Bravo, mamaie! Și de ce ai pus acum „stative”- parcă așa se zice - dacă nu poți țese!? Unde sunt!? Le pot vedea!? întreabă cu sufletul plin de fericire și eu îi simt acea fericire în voce și i-o văd în ochi. Era ceva de genul: Evrika! Pentru asta am venit la Mălini!

- Sunt într-o cameră alăturată. Haideți cu mine să vă arăt. Le-am pus pentru o fată de-a mea, cea mai mică, Carmenica. Vrea să învețe să țeasă ca să nu se piardă meșteșugul. Vine când poate și când e liberă și învață. După ce o învăț tot o să își ia stativele acasă la ea.

     Mama vorbea în timp ce ne conducea spre dormitorul unde erau stativele. Noi o urmam ca doi copii de grădiniță ascultători și intimidați. Doctorul Sărăndan era complet vrăjit. A mângâiat cu privirea obiectele ce i s-au întins înaintea ochilor. Nu găsise poveștile căutate, dar găsise un meșteșug al altui timp. Privea niște obiecte ce vorbeau despre începuturile timpului și al vieții la noi. În fiecare obiect era mai multă istorie și viață trăită decât în oricare posibilă poveste de auzit. În povești erau urme ale trecutului. În obiectele, ce se scăldau în fața ochilor lui, era însăși viața străbunilor ce au locuit de mii de ani pe aceste pământuri. Nu vedea doar obiecte cioplite, ci vedea meșterul șlefuind cu briciul lemnul să se nască din el lucru folositor, auzeau cuțitoaia scrijelind și simțea forța brațelor, ce o purtau pentru a elibera din lemn o piesă componentă a stativelor. Până și scrâșnetul dureros al lemnului, când era strâns în menghină pentru a putea fi lucrat, îl auzea cu ochii minții.

     M-a privit o clipă și ochii i-au țipat spre mine:

- Unde m-ai adus Luminița?!

- În poveste, i-am răspuns tot cu ochii.

     Mama s-a pus la stative. Doctorul o filma. Explica că pe stative e pusă la țesut o catrință cu negru și fir auriu. Regreta că nu mai putea bate cu vatala și nici schimba ițele, dar putea explica cum se face. Pe rând a vorbit despre lucrurile ei atât de dragi: suluri pe care erau învelite urzeala și lucru țesut, ițe și pedale, sucală și „țegi” despre care îmi aminteam că am făcut și eu țegi cu sucala, când eram mică, despre fuscei ce separau firele, despre vatala, în care era fixată spata – și mi-am amintit cum dădea mama prin spată ajutată de o soră mai mare; sora mea băga o andrea printre doi dinți ai spatei, mama agăța de andrea un fir de urzeală ce era tras de partea cealaltă și tot așa la rând până era plină toată spata de fire și se termina urzeala. Cu ce mirare a privit doctorul Sărăndan suveica șlefuită de timp și atins de mâini muncite de căpătase luciu și finețe de diamant și culoare de chilimbar bătrân, când mama îi arăta cum fuge ca o zvârlugă prin spațiul dintre firele de urzeală!

     ...Trec firul cu suveica. Schimb ițele. Bat cu vatala. Iar trec firul cu suveica… Și iar și iar, până e gata lucru…, se aude vocea mamei ca un cântec de demult...

     Explică biata mama ce este bățul acela lung fixat în sulul din spate al stativelor și care e rolul lui. E un slobozitor. Ne mai arată un obiect vechi de când pământul ce aduce cu o sculptură de Brâncuși și ne spune că este un fel de scripeți. Am văzut și o vârtelniță pe care se „gheapănă” scule de lână. Eu o recunoșteam. Am „ghepănat” de pe ea mult, când eram copil. Musafirul privește obiectul ca pe un OZN. E fascinat de frumusețea, dar mai ales de vechimea lui. Ne-am desprins cu greu de obiectele altui timp și, când am trecut pragul spre hol, nu am ieșit dintr-o cameră spre hol, ci dintr-un timp al începuturilor, în vremea noastră, modernă. Eu ieșeam din cameră amintindu-mi de lumea copilăriei mele ce mă clădise ca om. Doctorul Sărăndan ieșea sigur mai bogat prin descoperirea altei lumi trecute. Nu văzuse doar obiecte de admirat la muzeu, ci văzuse, dar mai ales simțise un mod de a trăi al străbunilor, un mod de a supraviețui.

- Fiică de cioban și de țărancă vrednică, mi-a șoptit când mergeam în urma mamei spre grajdul unde avea urzitorul.

     A explicat mama cum era folosită acea instalație din lemn miraculoasă, rotitoare, pentru a face urzeala.

     După aceea am urmat-o pe mama în sufrageria casei și ne-a arătat ultimele țoale de cordele țesute de mâinile ei la optzeci de ani. I-a explicat doctorului ce înseamnă țoale de cordele și el o asculta ca la slujbă la biserică. Nu m-ar fi mirat, dacă s-ar fi ridicat și ar fi sărutat-o pe mama ca pe o icoană.

- Țăranii români nu aruncau nimic. Din hainele vechi și rupte, bine spălate, tăiau cordele. Uite așa! spune mama și arată un ghem de fâșii tăiate. Apoi le foloseau la țesut țoale de cordele de pus pe jos. În trecut nu exista risipa de acum. Nimic nu se arunca.

     Apoi mama ne-a arătat teancuri de covoare și țoale alese cu fir de lână colorată și iar mi s-a părut că doctorului Sărăndan îi vine să o strângă la piept ca pe mama lui sau ca pe mama tuturor românilor în sensul în care mama era păstrătoarea unui mod de viață străvechi, bazat pe alte valori și alt mod de a percepe viața, timpul, prețuirea… În mama vedea arhetipul de mamă a românilor, ce a făcut ca neamul acesta să dăinuie…

     Ne-am întors în bucătărie. Mama ne-a întrebat, dacă vrem să mâncăm. Am refuzat amândoi și bărbatul a râs spre mine. Se gândea la ceea ce îi spusesem deja, despre obiceiul din străbuni, de a pune la masă pe cel ce ne calcă pragul venit de la drum lung…

     Musafirul a spus iar ce povești caută. Mama i-a spus povestea auzită de la tatăl ei adoptiv, Neculai Norocel, despre luatul manei. Văzuse el cu ochii lui totul, când s-a dus în jos după marfă. Totul s-a petrecut undeva lângă Pașcani prin anii 45-50, înainte de venirea comuniștilor, când el încă mai era negustor cu prăvălie în centrul Măliniului. Probabil mama o povestea mai frumos decât am scris-o eu în romanul ACASĂ. Musafirul o asculta fascinat.

     Și când povestea era în toi a ajuns cineva în prag. Zâmbitoare, hâtră, mereu pusă pe șotii, cu o pălărie de soare pe cap s-a oprit în pragul bucătăriei sora mamei, mătușa Ileana. Deși mai bătrână ca mama, părea mai tânără. Îi place atât de mult viața încât se obligă să nu îmbătrânească.

     A salutat râzând.

     I-am răspuns toți întorcându-ne spre ușă.

- Sora mea, Ileana! a spus mama.

     M-a privit lung și pe mine și pe musafirul meu. Nu mă văzuse niciodată în zeci de ani de singurătate cu cineva și nu știa cum să interpreteze. Cum nu e ea omul care să nu spună direct ce are de spus, mi-a trântit-o:

- Cine e ăsta!? E bărbatul tău?!

- O, nu! am răspuns. E interesat de niște povești, explic roșind și apoi îi spun mai departe ce caută omul acesta, deși era greu pentru ea să înțeleagă că oamenii mă caută pentru că scriu cărți. I-am spus și ei că e în căutare de potcoave de cai morți…

     Ea a râs și l-a privit lung. Încă nu mă credea. Așa că mă mai întreabă încă o dată, ca să mă facă fericită că roșesc și a doua oară:

- Sigur nu e bărbatul tău!? Nu te-ai măritat!?

- Nu, mătușă, doar v-am spus!!! răspund ferm, dar și cu o doză de acreală în voce.

- Deci pot glumi cu el!? întreabă drăcoaica de mătușă privindu-mă cu ochii îngustați.

- Puteți glumi orice! răspund ferm și mă ridic de pe scaun să mă duc la baie.

     Când m-am întors râsul era în toi. Nu știu ce i-a spus mătușa musafirului meu, dar se distrau copios.

     Când m-am așezat la masă bărbatul mi-a șoptit: Mătușa mi-a spus prostii, dar ție nu îți spun că ești rușinoasă!

     Nu am avut ce să îi răspund la asta.

     Sare tot mătușa cu gura:

- Și mi-a răspuns! Îmi place de el!

    Doctorul Sărăndan își mușcă buzele să nu râdă. Eu mă uit de la unul la altul cu mirare și brusc îmi vine o idee.

- Spune-i mătușii ce cauți. Poate nu e o întâmplare că a venit azi …

- Nu a trecut de mmmuuuult pe la mine… Nici nu mai știu de când… intervine mama.

- Poate știe povești de care cauți. Mătușa e genul de om care știe și toaca în cer… Și e altfel decât mama… I-a plăcut viața mult și încă îi place…, îmi termin eu ideea.

- Ce înseamnă „a ști și toaca în cer”!? Ai mai folosit expresia asta…, mă întreabă șoptit.

- E o expresie din bătrâni și se referă la oameni ce știu toate tainele satului, toate poveștile…

- Aha! răspunde luminat parcă, apoi îi cere mătușii să îi spună povești.

     Folosind expresii nu tocmai ortodoxe și râzând cu lacrimi, s-a dat mătușa la spus povești. Știa numai povești cu vrăji de dragoste. Erau în genul celor deja scrise în ACASĂ, doar că mătușa susținea sus și tare că ea, copil fiind, a văzut pe înserat cum era dus un om tânăr prin aer, spre o femeie bătrână, ce îi făcuse vrăji să îl ducă la ea. Eu nu comentam nimic și nici nu știam ce să spun. Nici mama nu comenta. Probabil ea nu văzuse niciodată așa ceva. Doctorul Sărăndan ascultă cu interes și îi ține isonul mătușii la râs și la vorbă.

- Tu, Aglăiță, ai uitat când era dus un om pe sus și cineva – un om care știa și el să facă - a înfipt un cuțit în pământ și omul a coborât pe pământ și a cerut apă, apoi s-a rugat să îl lase să plece, că altfel moare. Și omul a scos cuțitul din pământ și cel dus prin aer a săltat de trei ori apoi zvârrr… sus în aer și a zburat spre cea care îl chema, explică mătușa extrem de convingător și dă nume de oameni ce au văzut asta și au participat, dar mama nu își amintește nimic.

     Eu simt fiori reci pe spate. Minciună sau adevăr, poveste sau fabulație, nu știu ce este, dat știu clar că am mai auzit același gen de poveste când scriam la ACASĂ de la trei bătrâne din sate îndepărtate unul de altul, din Pâraie, un sat al Măliniului, din Bogdănești și din Baia, așa că vrând nevrând îmi pun întrebarea cum poate să existe povești atât de asemănătoare în toate satele vechi românești, dacă nu ar exista în asta și un sâmbure de adevăr, la care e posibil să fi brodat fiecare povestitor și partea lui de fantezie. Mă gândesc la mitul Zburătorului din folclorul românesc și realizez că între poveștile auzite și mit există similitudini frapante și nu mă pot împiedica să mă întreb ce a fost mai întâi: mitul sau poveștile!? Tind să cred că întâi, când omul a început să fie conștient că are suflet și sentimente și că pe lângă hrană și haine, ceea ce îl face mai presus om e iubirea, să se fi născut poveștile de la prea mult dor și dorință, de la prea mult vis, de la prea multă neîmplinire și de-abia apoi din prea plinul poveștilor să se fi născut și mitul. Ce și-o fi zis primul om ce a simțit pentru prima dată fiorul iubirii și cântecul dorului!? ...Foame nu îmi este. Sete nu îmi este. Și nici frig. Și atunci ce este asta, ce mi se zbate în piept lângă inimă, de parcă ar fi o foame, de parcă ar fi o sete, de parcă ar fi un frig!? Ce din mine simte foamea, setea, frigul, când trupului nu îi este nici sete, nici foame, nici frig!? Și cine cântă în mine, când eu sunt mut!? Și cine aude muzică când nimeni nu cântă!?… Cred că acesta a fost primul pas spre a fi conștient că are suflet. Simțea o foame mai mare ca foamea de săturat cu mâncare, simțea o sete mai mare decât cea de adăpat cu sete, simțea un frig ce nu putea fi ostoit cu foc și haine… Erau ale sufletului… Tema e esențială, tentantă și vastă, de aceea a fost preluată și în literatura cultă. Scrie Eminescu despre zburător în „Călin” , dar mai ales scrie Ion Heliade Rădulescu în poezia „Zburătorul”, cum e cu dragostea asta venită din cer dintre o creatură fabuloasă, cosmică și o biată muritoare. E o iubire neiubire, ce nu se împlinește niciodată, dar te macină ca un foc cât se poate de real… „Și cald, și rece, uite, că-mi furnică prin vine, /În brațe n-am nimica și parcă am ceva” aveam în gând versurile când m-a trezit râsul celor din jur.

     Mătușa spunea glumind că va veni noaptea pe cociorbă la doctor, făcând referire la faptul că exista în folclor credința că babele ce fac vrăji de dragoste îl aduc pe cel iubit cu cociorba, și toți râdeau de se prăpădeau.

- E târziu. Trebuie să plecăm, a spus musafirul meu și s-a ridicat în picioare.

- La asta mă gândeam și eu. Mai avem de mers la Labiș, la fratele meu Sergiu și la mănăstire, l-am completat ridicându-mă și eu.

- Dar nu ați vrut să mâncați nimic, a spus mama.

- Mulțumesc, dar mănânc la Luminița, când ne întoarcem. Sărut mâna! M-am bucurat să vă cunosc, a spus bărbatul și a îmbrățișat-o pe mama. Și pe dumneavoastră mi-a plăcut să vă cunosc, i s-a adresat mătușii râzând.

- Să știi că vin la tine pe cociorbă! îi strigă mătușa râzând.

     Am ieșit și nu știu ce i-a răspuns bărbatul, dar nu mă miră să îi fi răspuns: Te aștept! Am auzit doar hohotele de râs.

     Am urcat în mașină și îmi puneam centura, când el m-a întrebat:

- Acum pe unde trebuie să o iau? Să nu crezi iar că știu drumul… Ce vizităm mai întâi?

- Labiș, apoi Sergiu, apoi mergem la Slatina la mănăstire, am spus scurt. Acum mergi înainte și când ajungem la șosea, la dreapta și tot înainte până la casa lui Labiș.

- Oare mătușa a văzut așa ceva sau fabulează!? Când povestește pare foarte exactă. Dă nume de locuri și oameni care au văzut la fel ca ea…

- Nu știu ce să spun. Cert e că eu am mai auzit asemenea povești și toate bătrânele care mi le-au spus susțineau că e adevărat. Cea din Bogdănești – îmi amintesc clar că mi-a spus – era copil la strâns fân când a văzut un om dus pe sus…

     Am ajuns în câteva minute și am tăcut. Coborând din mașină mă scuzam că nu putem vizita, că doar vom vedea casa memorială și curtea. El mi-a spus:

- Fii liniștită. Nu te stresa. E ok și așa.

     Am coborât și am constatat că pe poartă e lacăt, deci nu puteam intra în curte și vedea casa de aproape. Iar am început să mă scuz și să mă agit.

- Ei, Luminița! Încetează! Nu e nicio problemă. O privesc de aici, din drum și îi fac poze așa, de la distanță.

-Sunt de la Mălini… Aș fi vrut să fiu o gazdă mai bună, dar nu a depins de mine…

     El făcea fotografii și mi-a strigat:

- Ești o gazdă bună. Ai făcut tot ceea ce ține de tine.

     Ne-am mai pierdut câteva minute privind peste gard, în curtea mirifică unde printre copaci falnici ni-l imaginam pe Labiș copil alergând și jucându-se, apoi ne-am urcat în mașină.

- Acum unde?

- Vreo două sute de metri înainte și apoi pe o uliță la stângă. Pe uliță, chiar la primele case. E casa fratelui meu, Adrian, prima, dar el e plecat la mare, și următoarea e a lui Sergiu.

     În câteva minute am ajuns. Mi-a șoptit înainte de a coborî din mașină:

- Nu ai uitat că vreau să îți cânt…

- Nu, i-am răspuns rapid și am coborât.

     Fratele meu ne-a ieșit jovial înainte. Am făcut prezentările și nu am explicat prea mult. Deja îi telefonasem, știa că venim și ce caută musafirul meu. Am mers în casă. S-a scuzat că soția lui, cumnată-mea Ana, e plecată la Fălticeni, dar că ne poate servi el cu ceva.

     Am refuzat și musafirul meu a râs. Știam la ce se gândește: obiceiuri de la Suceava…

- Măcar o cafea sau ceva de băut, a insistat Sergiu.

- Da, aș vrea o cafea, a răspuns doctorul Sărăndan și Sergiu s-a dus să i-o facă la o mașină ultramodernă de făcut cafea, în timp ce musafirul îi spunea cum o vrea.

     I-a pus ceașca de cafea în față și ne-am pus la povești. Repetam deja ceea ce musafirul meu deja auzise. Poveștile din ACASĂ. Discuția a ajuns la obiceiuri de Anul Nou. Vorbeam despre strigături, tobe, toboșari, jocul caprei.

- Știu un pic despre ce e vorba. Luminița mi-a trimis un filmuleț fascinant. Pot vedea o asemenea tobă ca în film?

- Bineînțeles! Să urcăm sus, a răspuns Sergiu și a pornit înaintea noastră. Noi l-am urmat pe scări, printr-un hol, apoi un dressing și apoi o cameră de pod, în care erau depozitate lucruri. A arătat căprițele cu cornițe și covor țesut, cu care jucau băieții lui la Anul Nou. A și tras de ață ca să clămpăne botul de lemn al animalului și să pară viu. Sunetul a sunat lung în podul gol. Apoi ne-a arătat o tobă cu diametrul de aproximativ un metru. Musafirul meu a făcut „waw” privind-o. Sergiu a bătut un pic în ea cu un băț special pentru bătut. A sunat înfundat, a doagă spartă. Un sunet ce s-a stins parcă înainte de a se naște. Mai tare au sunat zurgălăii din bucăți de tablă înșirați pe spatele ei, când a fost mișcată, decât când a fost bătută ca să cânte.

- Nu sună bine. A slăbit pielea pe veșcă. La iarnă, înainte de sărbători, trebuie să o desfac și să o întind iar. Oricum iarna tobele sună mai bine. Atunci e timpul lor, a explicat fratele meu.

     Musafirul m-a privit trist. Înțelegeam din privirea lui că nu îmi poate cânta la un asemenea instrument de percuție.

     Sergiu a luat dintr-un colț altă tobă. Era un pic mai mică decât prima. A lovit-o venind spre noi și sunetul ne-a înfiorat. Era viu, amplu și a făcut să vibreze pereții și să se tot continue ca un ecou în podul mansardei.

- Asta era! am exclamat. Ador sunetul instrumentelor de percuție.

     Musafirul meu a întins mâna să o ia cu fața radiindu-i de fericire, dar înainte de a o atinge, și-a cerut voie.

- Pot să o ating?! Pot să cânt la ea?! Eu am tobe acasă, dar nimeni nu are voie să le atingă.

     Sergiu l-a privit lung. Nu înțelegea.

     Ce cântare era să dea niște bețe într-o tobă de Anul Nou!? Mare filozofie… O putea face oricine, părea a gândi.

- Puteți! i-a spus și i-a întins toba.

     A luat-o și ne-am întors cu toții în dressing. Nu îmi scăpa că doctorul se poartă cu toba ca și cu un copil purtat pe brațe. S-a așezat jos cu picioarele încrucișate sub el. Eu m-am pus pe o saltea depozitată acolo. Fratele meu s-a pus pe un scaun. Tăceam toți.

     Doctorul a închis ochii. Părul lung i-a venit peste față în timp ce făcea mișcări rotunde și extrem de încete pe pielea întinsă a tobei. O mângâia tandru, ca pe o făptură vie și dragă. A șoptit fără a ne privi: Trebuie să mă împrietenesc cu ea, să devenim un tot, eu și toba ca să pot cânta…

     Nu am spus nimic nici eu nici fratele meu. Aerul în cameră a devenit mai dens. Ne auzeam unul altuia respirarea. Doctorul continua să se împrietenească că toba, la care voia să îmi cânte…

     Părul lung căzut pe frunte… Ochii închiși… Detașare totală de cele din jur… Acele mișcări rotunde și tandre ale mâinii pe tobă ca să devină un tot… Știam ce face și cu cine seamănă… Am mai văzut asta la șamani ce cântă pentru vindecare… a unui om, a unei comunități sau a lumii…

     Simțeam sfială. Simțeam fascinație și ușoară teamă. Și fratele meu a amuțit. Înțelegea că musafirul vrea să facă mai mult decât să bată puțin în tobă. Eu nu îi spusesem că vrea să îmi cânte…

     Și s-a așternut liniștea. O liniște ce îți intră în sânge. Respirația nu ni se mai auzea. Toboșarul și-a terminat mișcările ca un dans rotund de împrietenire cu toba. Acum erau un tot. Eu mi-am plecat capul și am închis ochii. Așa am simțit, că trebuie să ascult cu ochii închiși. Dar în spatele ochilor închiși îl vedeam pe cel ce era un tot alcătuit dintr-o tobă și un om. Dacă cineva i-ar fi desprins forțat îmi imaginam că ar fi curs sânge.

     Într-un ropot timid, au început să cadă așa cum cad picăturile de ploaie, sunete de-abia auzibile scoase de instrumentul de percuție. De-abia se auzeau. Erau atât de încete încât mă întrebam, dacă le aud sau doar le simte sufletul meu. Știți cum începe să bată toaca la biserică mai întâi rar și foarte încet, apoi ritmul crește treptat de îți și cântă și te și doare inima de la atâta viteză de sunet!? Exact așa creștea în intensitate muzica ce o auzeam cu urechile, doar o percepeam cu inima. Alături de sunete vocea spunea și ea o rugăciune cântată. Am simțit fiori reci pe piele. Apoi inima mi-a devenit fierbinte. Nu participam la o ședință de hipnoză, dar sigur muzica aceea avea efect hipnotic. Îmi simțeam pulsul accelerând odată cu ritmul muzicii. Mă gândeam – sau poate călătoream dusă de muzica amețitoare – în copilărie, când tata m-a luat în brațe, pe câmp și m-a aruncat în sus spre cer, spunându-mi că mă aruncă la avionul ce trecea, când eram tot foarte mică și încă acasă și încăpeam cu toți frații în jurul unei tigăi cu scrob cu topitură în care întingeam sănătos cu mămăligă și apoi ne lingeam și grăsimea de pe degete, călătoream spre un timp când știam că sunt bogată și am totul, că viața e un miracol și un dar, când totul, totul era altfel. Când nu știam cuvintele nefericire, durere, regret, și când viața era viață și atât și o trăiai ca pe un miracol. Mă simțeam beată fără a bea. Muzica mă însănătoșea, dar mai întâi mă făcea conștientă că sunt bolnavă. Nu știu de ce mi-au venit în minte cuvintele: chemarea străbunilor… întoarce-te acasă… prinde și tu rădăcini… Chiar nu știu…

     Muzica nu s-a oprit brusc. Dacă s-ar fi oprit brusc, mi s-ar fi rupt inima, ce era prinsă într-un dans nebun, pulsul îmi galopa trimițând frenetic sânge în tâmple și ochi. S-a stins ușor așa cum a început și obișnuindu-mi inima să vibreze altfel. Încet, încet, încet… Sunete tot mai rare și mai puțin ample… În locul ei a rămas în noi liniște și dor.

     Am deschis ochii și eu și Sergiu. Involuntar am oftat amândoi. L-am privit pe cel ce ne cântase. Încă era în lumea lui, fără să fie conștient că mai există ceva în jur decât el, sunetele, toba. Încă ținea capul plecat și degetele pe tobă…

     Nu aveam curaj să vorbim. Așteptam. Muzicianul a ridicat capul. Părea ca trezit dintr-un somn. Aș fi putut să îl întreb ce a cântat, dar sunt sigură că nu ar fi știut să răspundă. Îmi putea răspunde cel ce fusese una și făcuse un tot cu toba, dar acela nu era omul din fața mea, ce îmi zâmbea cumva timid.

- Am simțit furnicături reci pe piele și nu știu de ce m-am gândit intens la tata, am șoptit și am dat să mă ridic, dar nu am reușit. Cred că de la emoție eram amețită.

     Doctorul deja se ridicase. Am întins mâna spre el să mă ajute. Când mâinile ni s-au atins mi-a venit să țip. Era rece ca gheața și nu exagerez deloc când spun asta.

     M-a ajutat să mă ridic și mi-am tras repede mâna.

- Ce rece ești! De gheață! i-am șoptit.

- Păi dacă am fost plecat…, mi-a răspuns și a lăsat ideea neterminată, dar eu am intuit ce a vrut să spună și nu mai voiam alte explicații. Prin muzică îmi spusese mai mult decât prin toate cuvintele ce caută și pe ce drum este. Putea găsi sau se putea rătăci… Era o cale anevoioasă și periculoasă. Dar era calea lui…

     L-am privit intens în ochi. Știa la ce mă gândesc.

- Să întreb? am șoptit.

- Întreabă, mi-a răspuns cu aerul că știa exact ceea ce vreau să întreb.

- Ai întâlnit sufletul tatălui meu!? șoptesc.

- Da. Vă veghează din cer. E deasupra voastră. Vrea să nu îl uitați și să mai povestiți despre el când vă întâlniți.

- De câte ori ne întâlnim vorbim despre el, a spus Sergiu cu bucurie în voce. Până și oamenii care muncesc la mine în pădure – sunt pădurar – vorbesc mereu despre „badea Culiță”. Îl iubeau pe tata! Termină fratele meu și ochii i se aburesc de lacrimi. Își înghite nodul din gât și continuă schimbând subiectul: Am mai auzit muzică din asta la indienii din America, a spus Sergiu, dar nu a primit niciun răspuns.

     Am coborât iar în bucătărie. Nu prea ne găseam cuvintele. Muzica ne răscolise profund. Vorbise ceva sufletelor noastre. Ceva ce sufletele au înțeles, dar nu puteam spune în cuvinte. Era grai de suflet.

     Ne-am luat rămas bun și am plecat spre mănăstire. Eram tăcută și foarte obosită. Nu știu de ce muzica mă răscolise profund. Intrase ca un intrus în colțuri ascunse ale sufletului meu în care nu intrase nimeni de mult și despre care eu uitasem că mai există. Tovarășul meu de drum intuia sau poate știa sigur asta și nu voia să mă tulbure. Mă lăsa cufundată în tăcerea mea să caut răspunsuri…

     Eram pe aproape de mănăstire, prin Slatina, când l-am văzut pe vărul meu, Crișan, băiatul celui mai mare frate al mamei, mergând pe marginea drumului. L-am sunat rapid.

- Crișan, sunt Luminița. Sunt cu cineva care vrea să audă povești – și i-am explicat în câteva cuvinte ce povești caută musafirul meu. Pot să trec pe la tine? Cunoști pe cineva care știe asemenea povești?

- Nu cunosc. Toți sunt morți. Eu nu știu decât poveștile pe care deja le-ai pus în ACASĂ. Du-te la mătușa Ileana, că ea știe și toaca în cer!

     Am început să râd auzindu-l. Exact așa spusesem și eu despre mătușa Ileana.

- A întâlnit-o. A venit la mama când eram acolo și a sta de vorbă cu ea puțin. Tu nu vrei să ne spui cum mergi singur prin pădure, nu te temi de nimic și nu te simt lighioanele când te apropii, cum cânți așa cum ai învățat de la bunicul, Moșul Mihai Calbău, când te țineai după el prin pădure și l-ai auzit cântând…!?

- Aș vrea Luminița, dar acum nu merg acasă. Am ceva treburi…

- Ok. Rămâne pe altă dată. La revedere, Crișan! am spus și am închis.

- Vărul acesta al meu e o figură de om. Trăiește ca haiducii sau ca indienii din muzica ta. Merge prin pădure zile și nopți. Nu se teme de nicio lighioană. Are mers de felină. Mi-a povestit odată cum l-a auzit pe bunicul cântând prin pădure. Doinea… Îl chem uneori la treabă. El îmi curăță soba în fiecare an. E mândru de mine că scriu și se laudă cu asta. E o figură! Un sălbatic! Îl iau frații mei la vânătoare, când sunt vânători organizate de ocolul silvic, și când are el chef, după ce bea puțin alcool, cântă… Cântă de rămân ascultătorii fără grai… Când un domn de la Suceava, l-a auzit prima dată, a exclamat: Waw, pe ăsta de unde l-ați scos?! ...Eu l-am auzit o singură dată cântând la ziua tatei, când a împlinit optzeci de ani. Cântă doine ca în Maramureș, doine din acelea din gât… La mine când a venit la treabă l-am rugat să îmi cânte, dar nu a vrut. Cred că îl intimidam. Zice că i-a ghicit o țigancă că o să moară sfâșiat de o fiară în pădure, dar nu se teme. A zis că așa vrea. E mai bine decât acasă în pat!

- E într-adevăr o figură! Mi-ar fi plăcut să îl cunosc. Ca să întâlnesc oameni ca el am venit eu aicea.

- Poate altă dată, i-am răspuns și i-am indicat să o ia la dreapta pe o alee spre mănăstire.

     A oprit mașina în parcare. Eu am coborât și îmi așezam o eșarfă pe cap. L-am auzit spunând în timp ce privea zidurile cu turnuri în patru colțuri ale mănăstirii:

- Pare o cetate fortificată…

- A fost reședință domnească pentru Alexandru Lăpușneanu, deci era și cetate de apărare. El a ctitorit-o. Aici este și îngropat, în mănăstire. Tot aici a fost și otrăvit de boieri și doamna Ruxanda. A fost un domn extrem de crud. Cred că ai citit despre el în nuvela lui Constantin Negruzzi, turuiam ca o moară stricată în urma bărbatului ce deja se apropia de porțile mari, din lemn.

- Câtă frumusețe! Și liniște! a exclamat el.

     Am mers tăcuți pe aleea pustie. Am intrat în mănăstire. Ne-am închinat la icoane. Am stat muți și mult și am lăsat liniștea și răcoarea pietrelor reci să ne amintească rugăciuni. El s-a oprit în fața unei icoane și se ruga profund. Eu m-am retras și l-am lăsat să se roage. Am ieșit în pridvor și am cumpărat lumânări de la o măicuță blândă, cu zâmbet ce ar fi topit până și piatra, de parcă coborâse acolo în pridvor, dintr-o icoană. Am întrebat-o de niște măicuțe pe care le cunoșteam. Una murise de cancer, alta era plecată la Agapia, și fosta mea colegă de clasă de la casa de copii era plecată la o „colibă” - cel puțin așa s-a exprimat măicuța.

- Cum colibă?! Nu înțeleg.

     Musafirul meu a venit din spate și ne-a auzit discuția. Mi-a explicat el înaintea măicuței.

- E pustnică în munți.

     L-am privit cu mirare. Maica mi-a confirmat cu capul că e adevărat. Nu știu de ce mi-a venit să plâng. M-am îndreptat spre ușă cu lumânările în mână să le aprind afară. Bărbatul s-a apropiat de mine și mi-a șoptit:

- Aprinde și pentru el la morți. E mort…

     Am înțepenit. I-am perceput cuvintele ca pe o lovitură în stomac. Știa că am iubit mult un om, despre care nu știam sigur, dacă e viu sau mort și i-am spus că nu pot să îi aprind niciodată lumânare la morți, că eu cred că încă trăiește.

- Nu pot! E viu, am șoptit și am ieșit afară. Mi-am șters lacrimile și m-am dus să aprind lumânările.

     El s-a întors să facă cumpărături. A ieșit cu câteva lucrușoare în mâini. Mi-a întins o icoană cu Maica Domnului.

- E pentru tine, mi-a șoptit și eu am luat-o șoptindu-i un mulțumesc de-abia auzit.

     Ne-am plimbat pe aleea fără sfârșit de la intrarea din față a mănăstirii, străjuită de două șiruri lungi de brazi ce privită dintr-un capăt la altul pare că leagă pământul cu cerul.

     Eu am intrat în cimitir să caut mormântul măicuței moarte de cancer. El s-a dus mai departe pe aleea fără sfârșit și făcea fotografii.

     Ne-am întors la mașină. Eu eram tăcută. El copleșit de frumusețe, liniște și rugăciune. Am plecat spre casă. Ne era foame. Era destul de târziu.

- Am văzut la mama ta pe un raft, în bibliotecă, cartea „Jocul cu mărgele de sticlă” de Herman Hesse. Ai citit-o?

- Nu.

- Te rog, să o citești! E cartea ce m-a influențat cel mai mult. Am învățat multe din ea.

- Să trecem acum să o luăm. M-ai făcut curioasă. Oricum e în drumul nostru.

     Oprind mașina la mama la poartă mi-a dat instrucțiuni:

- Eu nu mai intru. Du-te tu. E pe raftul de jos. O carte cu negru și alb.

- Ce ochi ai! am exclamat și am fugit.

     I-am spus mamei ce carte caut în biblioteca ce era a fratelui meu. M-am boldit, dar degeaba. Nu o găseam. M-am dus la mașină și l-am rugat să vină el, că eu nu o găsesc.

- Nu vreau să vin că se dă mătușa la mine, îmi spune râzând în timp ce cobora din mașină.

     S-a întâlnit cu mama în prag și i-a spus râzând:

- Scrie tare bine fata asta a dumitale, dar nu vede nimic altceva în jur!

     Apoi s-a dus ața întinsă, a luat cartea din raft, mi-a dat-o și am fugit la mașină, după ce am salutat-o rapid pe mama și am ignorat-o pe mătușa ce striga din bucătărie ceva despre cociorbă.

     Am ajuns acasă și mă grăbeam să pun masa. Ne era foame rău. Musafirul meu m-a întrebat râzând, dacă poate să își pună salata de vinete pe o felie de pâine, până puneam eu mâncarea în farfurii. Am încuviințat și i-am spus să se simtă ca acasă.

     Am mâncat și el mi-a spus că vrea dulceață. Am fugit la frigider și i-am adus borcanele. Când le-am pus pe masă l-am tachinat că parcă nu îi plăcea dulcele. A mormăit că face o excepție și și-a pus pe farfurioară pe rând și de un fel și de altul. L-am întrebat, dacă vrea să îi dau un borcan și acasă. A refuzat ferm.

     Și apoi l-am condus în drum. Mi-a mulțumit pentru tot. A spus că pleacă iar la munte, unde mai are de stat câteva zile și unde are programate alte întâlniri.

- Nu știu cât ți-a folosit vizita la mine și nici dacă ai găsit ceva din ceea ce căutai, dar te-am învățat să aprinzi candela și ți-am dezvăluit lumea din care m-am hrănit eu, când eram copil, și din care s-a născut romanul ACASĂ.

     El în loc de răspuns m-a îmbrățișat, s-a urcat în mașină și a plecat într-o căutare, în care se mințea că vrea să găsească ceva în afară. Tot ceea ce avea de găsit era în interiorul lui. Spre sine era adevărata călătorie. Acolo și spre acolo trebuia să călătorească… și dacă Dumnezeu va îngădui, și dacă e cu folos, și dacă e pentru lumină și adevăr, va găsi…


PS. Atașez textului o bucată muzicală ce aduce cu muzica ce mi-a fost cântată…

31. august. 2021


Fragment scris de doamna Luminița Aldea, căreia îi mulțumesc, și pe această cale, pentru cuvintele frumoase și timpul dăruit.


Radu Sărăndan

Radu Sărăndan

DE ce să alegi Vreaunlp România?

     Dr. Radu Sărăndan este Master Trainer NLP, NLP Master Coach, Wingwave® coach, Senior coach ANC, absolvent de Master în Psihologie, Medic homeopat și are o experiență de peste 5.000 de ore de predare a tehnicilor de NLP și peste 1000 de ore de coaching.


• fondatorul proiectului Vreau NLP! România, unul din cele mai complexe programe de dezvoltare personală şi profesională prin tehnici de NLP.

• fondatorul tehnicii de eliberare a viitorului de așteptările din trecut.

• fondatorul mecanismului Racheta – de la demotivare la motivare maximă.

• fondator al proiectului de dezvoltare antreprenorială Coaching Organizațional pentru Succes

• co-fondatorul proiectului Catharsis Neuro-Lingvistic.

• co-fondatorul proiectului Călătoria Interioară.

• co-fondatorul proiectului de Leadership – Șlefuiește Diamantul.

• co-fondatorul proiectului Jurnalul unui adolescent – proiect destinat adolescenţilor.

• creatorul workhop-urilor “Devino femeia care iţi doreşti să fii”, “Atitudine de success” și “Programează-ţi viitorul”,

• co-fondatorul programului ”Vindecă rănile trecutului”

Related posts

Radu Sărăndan

iulie 16, 2020

Povestea cu Buddha din lut

Radu Sărăndan

mai 31, 2020

Scărpinatul porcilor

Radu Sărăndan

mai 10, 2020

Cum învățăm să stăm în picioare

Page [tcb_pagination_current_page] of [tcb_pagination_total_pages]

Ce părere ai despre acest articol?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu

{"email":"Email address invalid","url":"Website address invalid","required":"Required field missing"}