Copilul este oglinda părintelui. Astfel el învață și dăruiește din ceea ce i se oferă.
Fiecare părinte responsabil probabil că și-a pus la un moment dat întrebarea: Oare fac tot ceea ce trebuie pentru copilul meu? Oare este bine ceea ce fac? De foarte multe ori, ca părinte, căutăm răspunsuri în discuțiile cu prietenii, rudele, cu profesorii copilului și chiar pe la psihologi, când, cel mai simplu și cel mai pertinent ”barometru” al abilităților și comportamentelor noastre parentale sunt chiar copiii noștri! Cât de binevenită este o invitație a fiicei sau fiului nostru în oraș, ”ca fetele” sau ”ca între bărbați”, unde, la un suc, o pizza sau o prăjitură putem afla o grămadă de aspecte interesante despre ei!… De altfel, cu siguranță oricare dintre noi, în pauza de masă de la servici, a aflat tot ce a vrut și n-a vrut despre cum ”merge treaba” pe la lucru, despre colegii noi și vechi, despre soți și soții… Așa că, de ce n-ar funcționa acest model și în relația părinte-copil, ca într-o pauză (a se citi plecatul de-acasă!), într-un loc relaxant, să se discute multe lucruri importante? Și copilul ne va felicita pentru strategia înțeleaptă de a ieși în oraș, nebănuind, desigur, intenția noastră nedeclarată, anume de a-l invita să vorbească despre chestii pe care nici în cele mai exagerate vise n-ar îndrăzni să le abordeze…
Nevoia primordială a copilului nostru? Iubire! Iubire oferită necondiționat, fără ”eu îți dau, așa că și tu trebuie să-mi dai…”, iubire chiar și în momentele de dezamăgire și de ”călcat pe bec”. Pentru că, atunci când greșește, copilul simte nevoia de a fi iertat și îndrumat, să i se spună CE și CUM să facă, mai puțin ce nu trebuie făcut. Critica și judecățile părinților, chiar dacă apar cu intenții pozitive sunt dăunătoare relației părinte-copil. E eficient să-i spunem: ”Vei fi mai atent data viitoare”, decât ”Să ai mai multă grijă!” pentru că, în ultima variantă îl direcționăm spre grijă, anxietate și nu-i oferim o alternativa pozitivă (atenție).
Un copil are nevoie de ambii părinți! Este de dorit ca pe lângă prezența fizică a acestora să se manifeste afecțiunea prin gesturi reciproce, prin timp pentru a comunica despre tot felul de lucruri, începând de la ceea ce s-a întâmplat peste zi, până la visele și aspirațiile în viață.
De-a lungul experienței cu părinții, nu de puține ori s-a întâmplat ca aceștia să-și eticheteze copilul, introducându-mi-l prin: ” E timid… sau ” E mai retras de felul lui, nu-și face ușor prieteni…”. Fără a mă gândi acum la ce o fi simțit acel copil auzind acestea din gura părinților săi, mă întreb dacă au împărtășit din timpul lor pentru ascultarea reciprocă, dacă acelui copil i s-a oferit prilejul de a vorbi, de a fi auzit și mai ales ascultat!Atunci când ascultăm activ copilul, suntem atenți la ceea ce spune și dincolo de cuvinte și îl încurajăm prin zâmbet, mișcări ușoare ale capului, privirea orientată către el, fără a face altceva și, foarte important: nu-l întrerupem.
Pentru a construi o relație trainică cu copilul nostru și pentru a-i înțelege nevoile specifice folosim ca fundație iubirea. Însă aceasta se poate manifesta diferit și poate îmbrăca haine diverse, astfel că e posibil, uneori, să nu o putem recunoaște.
Cum se poate depăși acest obstacol?
PASUL 1: Întreabă-te, tu, ca părinte: Eu cum și din ce îmi dau seama că sunt iubit, iubită?
Poate descoperi că pentru tine sunt importante cuvintele (Mi-a spus, în sfârșit, că mă iubește! Înseamnă că așa este, chiar dacă nu-și petrece timpul cu mine…) sau poate gesturile (În fiecare dimineață mă ține în brațe, asta înseamnă că mă iubește, chiar dacă nu o spune…). E posibil să te simți iubit sau iubită atunci când persoana dragă îți oferă timp (În fiecare zi mă sună și trece pe la mine. Asta cred că e iubire, deși nu mi-a spus niciodată concret că mă iubește) sauface tot felul de servicii pentru tine (Nu-mi spune că mă iubește, însă eu simt asta din tot ceea ce face el/ea pentru mine…).
PASUL 2: Dacă eu așa simt că sunt iubit sau iubită, oare copilul meu prin ce modalitate simte iubirea mea?
Dacă la adulți este dominantă o anumită modalitate de manifestare (primire și oferire) a iubirii, la copii sunt necesare TOATE! Un copil are nevoie de cuvinte iubitoare și blânde, de gesturi de tandrețe, mângâieri și îmbrățișări și de timp plăcut petrecut împreună cu părinții. De asemenea un copil necesită adăpost (o casă curată și călduroasă), hrană, haine, medicamente și tot ceea ce ține de dezvoltarea sa armonioasă și sănătoasă: activități educative, sportive, recreative și interacțiuni cu prietenii într-un mediu care să incite curiozitatea și cunoașterea.
Pentru succesul interior al copilului și pentru manifestarea sa optimă în viața socială este necesară acordarea modurilor de a iubi ale părinților cu cele ale copilului și este de dorit îndeplinirea tuturor condițiilor care să protejeze climatul familial.
Psiholog Ana Radu
NLP Master Practitioner – Vreau NLP! România
