Bună din nou,
Ce mai faci? Cum ești?
Cum te simți acum?
Dacă te uiți pe fereastră... cum este vremea de afară în locul în care ești acum?
În vreme, ca și în vremuri, echilibrul este ceea ne lipsește tuturor. Ne-am dori, încă, să fie primăvară de la primul mărțișor până la Ziua Copilului, vară de la ziua lui până când începe școala, toamnă până la Ziua Națională și iarnă-napoi pân’ la o străpungere de ghiocel. Doar că poluarea, globală și umană, a dat peste cap sentimentele, rolurile, viețile. Și valorile. La Timișoara e încă altfel, e o zonă a țării unde se mai păstrează valorile copilăriei mele, atât de străine lumii de azi.
Am avut ocazia să fiu implicat într-un moment deosebit în viața familiei mele; banchetul de sfârșit de liceu. Tu îți mai amintești cum a fost? Nu aveam de niciunele. Haine comuniste și poate una din puținele ieșiri la restaurant de până atunci. Primele emoții adevărate, fiorii primei iubiri, copilăria care înflorește în adolescență. Momentele acelea minunate când poți muta munții din loc și iubirea este pentru totdeauna, visele sunt sigure și realizabile și nu ai nicio îndoială că va fi bine.
Am privit acum totul, pentru prima dată-n viață, din a treia poziție perceptuală, așa cum se numește, în NLP, poziția de observator. Nu te pregătește, pentru momentul de sfârșit de liceu al copilului tău, absolut nimic. E... în primul rând o revoltă instinctivă față de obligația implicită de a accepta faptul că, de când ți-a fost pus prima dată-n brațe, la maternitate, au trecut deja 18 ani.
Doar că, există momente în viață pe care nu-ți dorești nicicum să le trăiești disociat. Vrei să fii acolo cu tot sufletul, ai vrea să poți merge cu ei pe ringul de dans să mai fii și tu licean măcar un pic, pentru o seară. Momente în care îți revizuiești toate valorile și încerci să analizezi câte sunt încă utile lumii de acum, cea în care trăiesc copiii noștri și dacă le-am transmis tot ce au nevoie pentru a-și ține echilibrul în viața asta spre care pornesc mult prea repede și prin care ai vrea să meargă ca pe sârmă. Zâmbesc cu toții, fericiți, dansând, un pic stingheri, așa, la patru ace, și bucurându-se de seara asta care e numai a lor.
Și aici apare mândria. Ești mândru de copilul tău, de tot ce a realizat până acum, de cât de mult muncește, de ce personalitate are, câtă pasiune pune în tot ce face, ce îl deosebește de colegi dincolo de faptul că e al tău. Și în final, iubirea. Aceeași pe care ai simțit-o cu 18 ani în urmă. Neîntinată, neschimbată. Doar mai matură și pe propriile-i picioare. Hotărâtă să nu lase gândurile să pună stăpânire pe tine. Încăpățânată ca și copilul tău care pleacă în curând la facultate lăsându-te, în palme, doar cu-ntrebarea: ”Când au trecut anii?”
A permite gândurilor să acapareze momente ce țin strict de suflet, emoții, înseamnă a permite, conștient, dezechilibrului, să ia formă.
Ai putea începe prin delimitarea foarte clară a rolurilor: cel de soție/soț, mamă/tată, femeie/bărbat de carieră, iubită/iubit, copil la rândul tău în relația cu părinții tăi. Nu e vorba de a juca un rol, ci de simpla conștientizare a situației în care te afli și adoptarea comportamentului adecvat rolului respectiv. Majoritatea neînțelegerilor survin din cauza asumării greșite a rolurilor sau, altfel spus, din imposibilitatea de a trece, conștient, de la un rol la celălalt.
Rolul meu preferat? Am mai multe. În acest moment, acela de Master Trainer care-ți amintește de proiectele pe care le avem în pregătire la Vreau NLP! România nu este chiar cel mai plăcut.
Deocamdată, îmi reintru în rol și te las să-ți reamintești, și tu, de anii de liceu:
TRĂIEȘTE VIAȚA PE CARE ȚI-O DOREȘTI!
Dr. Radu Sărăndan, Fondator Vreau NLP! România, Master Trainer NLP, vreaunlp.ro
