In acest moment exista o mama care are copilul in spital si care sta la capataiul lui rugandu-se sa-si revina dupa o interventie chirurgicala. Nu sunt importante detaliile medicale, de ce anume sufera copilul. Doresc sa ii spun acestei femei ca sunt alaturi de ea cu gandul, ca o inteleg si ma rog pentru copilul ei.
Cand ingerii sufera…
Cea mai mare nedreptate a vietii mi se pare sa i se intample ceva unui copil. Copiii nu ar trebui sa sufere. Ei reprezinta perfectiunea umana, sunt ingeri care se arata. Cu toate astea sunt atatea vesti triste despre copiii bolnavi, abandonati de parinti, victimele malpraxisului sau ale unor accidente stupide. Cand aud un copil plangand mi se rupe sufletul. Cand il vad zacand, sufar odata cu el. Mai departe nu mai continui. Nu e drept…. E prea mult pentru mine…
Am avut copilul foarte bolnav cand era mic. Dupa patru pneumonii galopante a avut astm, care uneori degenera in convulsii. Am trait experiente in care acum se juca bine-merci cu copiii si in doua ore il duceam pe brate la spital cu penumonie galopanta, spunandu-mi-se ca daca veneam putin mai tarziu il pierdeam. Totul s-a petrecut undeva intre un an si noua luni si sase ani. O data a fost atat de grav incat am crezut eu ca il voi pierde. Nu m-a surprins insuficienta lui respiratorie pentru ca a fost copil nascut la aproape 8 luni si in acel moment plamanii bebelusului nu sunt complet formati.
Daca nu avea crize de astm sau pneumonii, mergeam cu fiul meu la spital ba ca a baut spirt, ba ca a cazut in cap, ca si-a taiat limba in doua la gradinita cu balansoarul si a trebuit sa i-o coasa, pentru mononucleoza, apoi pentru operatia de amigdalita sau de polipi. Are un dinte fracturat, asa ca am efectuat numeroase vizite si la dentist. Si pentru ca fisa medicala sa fie completa, l-am nascut cu doua degete de la picioare lipite, asa ca nu l-am scutit nici pe ortoped de prezenta noastra. Ultima internare a fost cand copilul era in clasa a doua, la spitalul Grigore Alexandrescu. In salon erau nouă copii cu nouă mame. Adica 18 oameni. Apoi dimineata vizita era insotita de studentii de la practica. Am numarat la un moment dat numarul persoanelor din salon: eram 50. Imi amintesc perfect acel moment. Pentru ca dupa acea vizita, am asteptat-o pe doctorita sa-si termine treaba si i-am cerut sa plec cu copilul. Pe propria-mi semnatura. Nu numarul mare de vizitatori m-a afectat, mai ales ca toti erau deosebit de simpatici cu cei mici. A fost altceva ce m-a marcat pe viata.
Langa patul copilului meu era un copil de 4 ani. Avea cancer la plamani si plamanii ii functionau 40%. Mama lui era asa de linistita, incat plangea doar cand copilul dormea. Eu nu am vazu-o sa doarma, sa inchida un ochi. Cu toate astea parea foarte frumoasa, nefolosind nici pic de machiaj. Cand copilul era treaz cauta sa-i distraga cu mult calm atentia, aveau putine momente de tandrete, nu i-am vazut sa se joace. Copilul nu avea forta pentru asta, el se chinuia sa traiasca. Se chinuia sa respire. Nu manca aproape nimic din borsiturile de la spital. Intr-una din zile, mama a iesit putin sa cumpere niste salam de la magazinul de langa spital. Copilul a asteptat-o cuminte pentru ca ii aducea ceva bun pentru el. Cand mama i-a pus in fata bucatelele de salam, copilul s-a repezit sa le manance.
Eram de cateva zile in spital, pentru ca fiul meu se pregatea de o noua figura pulmonara, doctorii suspectau ca urmeaza iarasi niste crize asmatice asa ca l-au internat pentru a-l monitoriza. Tratamentul lui cu hidrocortizon, pufuri, aerosoli si toate celelalte, ii faceau destul de usoara sederea copilului meu, care deja avea prieteni, se juca cu ceilalti si cu totii uitau de boala. In aceste conditii, atentia mea putea fi indreptata mai mult spre acel copil suferind. Cand mama i-a oferit feliile de salam, bietul copil le-a devorat. Simteam viata in acel copil atunci cand se hranea. Marele ghinion a fost sa vina o asistenta medicala si sa observe intreaga scena. A inceput asta sa urle la mama copilului, facand-o inconstienta, spunandu-i ca are copilul pe moarte si ca ea il omoara mai devreme. Momentul acela de bucurie al copilului, de multumire a unei mame ca isi vede copilul zambind dupa zile de agonie a fost pur si simplu spulberat de reactia acelei asistente. Mama a izbucnit in plans si si-a lasat copilul care incepuse sa planga in salon, ea iesind aproape urland de acolo. Scena a fost atat de dureroasa, incat n-am mai suportat si am decis sa plec din spital. Dupa ce avea sa se termine vizita. Faptul ca vedeam un copil chinuinu-se sa traiasca era deja prea mult pentru mine. Dar scena aceea cu mama parasind neputincioasa salonul este de neuitat.
Am iesit din spital la cerere si de atunci nu m-am mai intors. De cate ori trec pe acolo ma gandesc la acel copil si ma intreb daca mai traieste. Si ma mai intreb daca mama lui mai plange. De tristete sau de bucurie. Eu am invatat multe de la ea. Mi-am dat seama cat e de important sa-ti pastrezi calmul in fata copilului. Cum se stapanea in fata lui sa nu planga. Cum il atingea si il mangaia in timp ce copilul se agita continuu sa respire. Iar ea ii spunea: „ Incet mami, nu te grabi”. Apoi respira odata cu el.
Cand am aflat de cealalta femeie care are copilul operat, mi-am adus aminte de experienta mea din spital, recomandandu-i sa nu sufere in fata copilului ei, sa se stapaneasca. De fapt ii impartaseam ceea ce am invatat candva. Nu imi plac spitalele pentru ca sunt pline de suferinta. Dar uneori acolo regasim speranta ca totul va fi bine pentru copilasii nostri. In acest moment, sansa acelui copil operat este intr-un spital. Depinde cum ii va reactiona corpul care se pare ca refuza sa respire fata tuburi, dar depinde si de felul in care mama isi gestioneaza durerea in prezenta lui.
Cand ai copilul bolnav viata isi pierde sensul. O simpla raceala a unui copil ce zace in pat asterne o liniste dureroasa in casa si intelegi ca ai da orice sa fie din nou galagie. Galagia inseamna de fapt fericire, un copil sanatos. Vocea televizorului pus pe desene animate devenind fundalul sonor al casei, glaciorul cristalin care tot comenteaza in timp ce se joaca, jucariile trantite si dezordinea „muncita” din greu de micut, toate dau un sens minunat vietii. Suferinta copilului opreste totul, nimic si nimeni nu mai exista in viata noastra. Cu cat boala copilului e mai grava, cu atat viata pare ca nu mai are rost. Si iti promiti probabil, ca daca Dumnezeu se va indura sa-l insanatoseasca, vei deveni un om mai bun. Ma rog sa ai sansa sa te tii de cuvant, mamica puternica ce ti-ai ales cumplita experienta, reincarnandu-te in aceasta viata ca mama a fiului tau ce te-a ales sa-i fii calauza in tot ce i se intampla.
Puterea mintii este vointa. Puterea Domnului este esenta. Oricat de mult am incerca sa le separam, ele nu pot exista una fara cealalta. Ceea ce le uneste este dragostea primita de peste tot si de la toti. Cu cat aceasta este mai mare, cu atat legatura devine mai puternica. Ii transmit acelui copil care tocmai s-a operat toata dragostea mea si dorinta de a se face bine. Nu trebuie sa-l cunosc ca sa-l iubesc. Imi e suficient sa stiu ca e vorba despre un copil. Copiii merita tot ce-i mai bun pe lume. Ei sunt viata!
Adriana Ungureanu, autoarea cartii Femeia la 40 ani. Pe Facebook
Master Practitioner NLP, vreaunlp.ro
